Luna octombrie. Incepusem facultatea si deja aveam cativa prieteni care lucrau, insa surprinzator nimeni nu a reusit sa-mi puna si mie o pila. Imi scosesem CV-uri la imprimanta si am iesit prin tot orasul ca sa le impart. Deseori plecam de la facultate intr-o pauza de o ora, mergeam pana in centru sa ma interesez de job-uri si ma intorceam la curs, chiar daca nu reuseam sa ajung mereu la timp. Am repetat procesul timp de 2 saptamani fara succes. Toate ofertele pe care le-am gasit erau doar de full-time sau part-time in fiecare zi de la 8 la 12 dimineata, ceea ce era imposibil din moment ce trebuia sa ajung si la cursuri. Stiu ca era vineri, aproximativ 1 la pranz si eram foarte obosit. Fusesem deja la 3 cursuri si mai aveam 3, dar am prins o ora libera si am fugit in centru. Autobuzul spre facultate pleca in 5 minute si, dupa 40 de minute de impartit CV-uri, nu imi mai ramasese decat unul. Am spus ca mai intru pe o strada, apoi fug in statie. Am gasit un magazin cu produse de teleshopping si am intrat. Am asteptat la rand la case, am lasat foaia unui angajat si am plecat spre facultate.

Eram la jumatatea drumului cand primesc un telefon. Era managerul de la ultimul magazin, ma intreba cand putem sa programam un interviu. Eram foarte entuziasmat, prima persoana care a sunat inapoi, trebuie sa fie o sansa. Stabilim ora 5 dupa-amiaza in aceeasi vineri. A trebuit sa plec de la ultimele doua cursuri ca sa am timp sa fac un dus, sa-mi calc camasa si sa ajung in centru. Ajung la 5 fara 5 minute si o vanzatoare ma invita sa astept pe un scaun. Analizez magazinul rapid si observ ca toata marfa este de proasta calitate, dar nu ma interesa, voiam doar sa lucrez. Vine managerul magazinului, ma ridic in picioare si dam noroc. Un barbat la vreo 50 de ani, vizibil imbatranit, cu 2 dinti in gura, haine murdare si parul carunt. Ma conduce sus in biroul lui, intr-un depozit vechi, plin de praf si mucegai. Biroul nu arata deloc diferit, iar becul era atat de „chior” incat lumina monitorului cu tub era mai puternica. Imi face semn sa ma asez pe un scaun ruginit, in fata biroului sau, in timp ce el isi da jos hanoracul si ramane in camasa. Isi scoate punga cu tutun din buzunarul de la piept, niste foite si filtre, apoi isi ruleaza o tigara. Stiam deja ca il cheama Luke, imi spusese o angajata si facusem cunostinta in timp ce urcam spre birou.

– Do you smoke? (Fumezi?) m-a intrebat el, intanzandu-mi punga cu tutun.

– Yes, I do unfortunately (Da, fumez din pacate), ii raspund calm, but I smoked outside, thanks (dar am fumat afara, mersi), adaug zambind.

Dupa ce isi aprinde o tigara incepem interviul. Stiam ca el cauta pe cineva care sa lucreze cu fizicul, nu cu creierul. Mai pe scurt, stiam ca are nevoie de cineva sa care cutii si sa serveasca clienti. Parea genul de lider inganfat care nu are nevoie de ajutor sau de sfaturi. Imi pune niste intrebari simple despre mine: de ce am venit in Anglia, de cand sunt aici, ce planuri am de viitor si altele. La fiecare raspuns pe care i-l dadeam incercam sa-i spun care sunt abilitatile mele si cat de inteligent sunt. Sunt bun la calcule, stiu sa lucrez pe calculator, ceva marketing, insa privirea lui m-a convins definitiv ca el nu este interesat de oameni care sa ajute la dezvoltarea magazinului, ci oameni care sa fie capabili de munca fizica. Si pana la urma nici nu aveam cum sa imi arat abilitatile pe calculatorul lui din ’95. Interviul decurge bine. Imi spune ca el este impotriva strainilor, dar de data asta are nevoie de oameni si nu prea il intereseaza. Imi ofera salariul minimum pe economie, adica £5.13 pe ora (pentru cei sub 20 de ani) si ma intreaba daca pot sa incep de luni, adica peste 3 zile. Nu aveam alta solutie, asa ca a trebuit sa-i accept oferta. I-am strans mana din nou si am plecat spre casa.

Desi nu mai lucrasem niciodata eram foarte entuziasmat sa incep. In weekend am imprumutat o bicicleta stricata pe care m-am oferit sa o repar si sa o folosesc o luna, pana la primul salariu. Am baut o sticla de whiskey pentru ca de luni urma sa am job si trebuia sa fiu responsabil. Un adult in toata firea. Prima zi a fost incredibil de usoara si placuta, mi-a facut o scurta introducere si, in ciuda comportamentului sictirit al lui Luke – managerul – ceilalti patru angajati erau foarte de treaba. Am lucrat cat de mult si cat de bine am putut. Ieseam de la facultate si plecam direct la munca, apoi ajungeam acasa si ma culcam. Stiam ca toate sacrificiile vor fi rasplatite in curand si chiar credeam intr-un viitor mai bun. Nu a trecut mult timp pana mi-am permis sa tip la manager. Inainte sa creez o confuzie, diferenta dintre „a permite” si „a avea curaj” sau „a fi nesimtit” este mare pentru mine in acest context. Mi-am permis sa tip la el deoarece toata lumea vorbea la fel, asa ca a trebuit sa ma integrez. In plus, mi-am dat seama ca el se considera ca fiind un om muncitor si chiar asa era, doar ca uneori cerea prea multe si trebuia sa-l trezim la realitate. Intelegea si nu supara niciodata cand il contraziceam, insa nici nu recunostea direct.

Se apropia Craciunul si lucrurile nu aratau foarte bine pentru mine. Aveam de scris un eseu, de facut doua proiecte si de planificat vacanta cu Andreea, sau cel putin seara de Craciun si de Revelion. De asemenea, magazinul incepuse sa se aglomereze din cauza sarbatorilor si abia faceam fata clientilor. Asta nu era un lucru rau pentru profitul magazinului, insa eram nevoiti sa lucram si cate 12 ore pe zi. In mai putin de o luna crescusem foarte mult in ochii tuturor de acolo. In fiecare seara trebuia sa stau cu o angajata in biroul lui Luke ca sa calculam profitul si sa aranjam banii in seif. Imi aduc aminte ca in unele zile incasarile depaseau 5 cifre, ceea ce era foarte satisfacator, dar din pacate nu se cunostea si la salariu. Zilele treceau si incepusem sa primim din ce in ce mai mult marfa de Craciun care trebuia aranjata, sau mai degraba aruncata, in depozit, apoi pe rafturi. Intre timp aflasem si cine detine magazinul si nu mi-a venit sa cred ca managerul se comporta precum un sclav in prezenta patronului – Elliot.

Am iesit intr-o pauza afara ca sa vorbesc cu Andreea la telefon si ca sa fumez o tigara. Intre timp, au iesit Luke si Elliot si am avut ocazia sa-l cunosc mai bine pe Elli, asa cum era strigat de toata lumea. Un barbat pana in 40 de ani, imbracat impecabil, la costum. Am continuat sa vorbim din ce in ce mai mult despre afacere, cateodata doar noi doi, fara manager. I-am spus ca sunt pasionat de marketing si ca as putea sa-i bag mai multi bani in seif si surprinzator, parea interesat. I-am explicat niste strategii de la facultate si unele pe care le dezvoltasem eu acasa referitoare la mediul online. Mi-a spus ca mai are niste magazine, doar ca nu e singurul proprietar si nu decide doar el, asa ca a ramas sa vorbim in decembrie.

In numai 3 luni de stat in Anglia imi facusem o relatie, cativa prieteni de incredere, imi gasisem un job si puteam spune ca facultatea mergea bine. Eram destul de multumit, chiar daca mereu e loc de mai bine. Aveam nevoie de un salariu mai mare, eventual si de o pozitie putin mai inalta in companie, ma saturasem sa car cutii si sa pun marfa pe rafturi. Era timpul sa demonstrez ca merit, doar ca nu puteam face aproape nimic fara aprobarea lui Luke sau Elliot. La sfarsitul lunii noiembrie, mi-am cumparat un bilet 5 zile catre Bucuresti. Eram extenuat. Voiam sa-mi vad familia si prietenii.

Revin imediat.

(Luke – Manager; Elliot (Elli) – Patron; Andreea – prietena mea) – in caz ca ai uitat

Melodia bonus pentru ca ai citit pana aici:

 

 

Citeste capitolul precedent ca sa aiba sens povestea. CLICK aici

Urmatoarele 2 zile nu am facut altceva decat curatenie generala in casa pentru ca era imposibil de locuit. Am reparat centrala, aveam apa calda, invatasem sa „gatesc” cate ceva de mancare, casa stralucea. Incepuse sa ma obisnuiesc si chiar sa imi placa, desi inca imi venea sa sparg un geam cand ma gandeam ca in sfarsit pot face ce vreau in casa, doar ca nu am cu cine. Internet tot nu aveam decat pe telefon.

Dupa cateva zile am ajuns si la facultate. Eram fascinat de intreg campusul: cladiri, oameni, parcuri. Mi-am dat seama din prima zi ca o sa fie ceva nou, ceva mult mai relaxat decat sistemul de invatamant din Romania, exact cum imi doream. Am reusit sa ma inscriu fara sa astept la coada, fara aglomeratie, era pur si simplu perfect (mi-au dat si un snickers si niste bomboane). Era inca dimineata pentru mine si eu nu ma mai trezisem asa devreme de cateva luni, asa ca bineinteles am iesit cu ochii inchisi in poza, dar nu prea ma interesa. Mi se facuse foame si desi nu trebuia sa merg decat vreo 20 de minute pana acasa m-am decis sa intru in restaurantul din campus care arata foarte bine de afara. Era mult prea modern pentru un restaurant studentesc. Initial m-am gandit ca este doar pentru profesori, ca in liceu: toaleta profesorilor si toaleta elevilor (in care nu puteai sa intrii fara sa lesini din cauza mirosului) sau intrarea profesorilor si intrarea elevilor.

Interiorul restaurantului era la fel de modern ca si exteriorul si da, era si pentru studenti si pentru profesori. Fara spatii care sa delimiteze profesorii de studenti, fiecare se aseza unde voia. Puteai sa iti aduci mancare de acasa si sa te asezi la masa fara sa spuna nimeni nimic, sa alegi ceva de la bufetul cu auto-servire sau sa comanzi ceva ca la McDonald’s. Meniul nu era tocmai pe gustul meu, nu mai mancasem niciodata pana atunci fasole, carnati si oua la micul dejun. Am luat meniul traditional englezesc „beans on toast” (fasole pe paine prajita), un ceai si m-am asezat la o masa mica. Bineinteles ca mancarea englezeasca nu a fost pe gustul meu de la inceput, mi-a luat ceva timp ca sa ma obisnuiesc cu gustul, dar am mancat de foame. Sorbeam din ceaiul exagerat de fierbinte si analizam lumea din jur. Era ziua de inscrieri si afara ploua, deci toata lumea se adapostise inauntru. Privirea mea era pierduta in multime: profesori care mancau la aceeasi masa cu studentii si radeau, oameni bucurosi ca s-au intors din vacanta precum rar vedeam la liceu. Aud pe cineva vorbind in spatele meu si ma intorc brusc:

„Excuse me, do you mind if I sit here? I can’t find a table” (scuza-ma, te deranjeaza daca ma asez aici? Nu gasesc nici o masa [libera] ). Era o fata blonda, cu niste ochi superbi, albastri, care mi-au sarit imediat in evidenta. Avea in mana o farfurie cu niste sandwich-uri si parea putin dezorientata.

„No, of course I don’t mind” (nu, bineinteles ca nu ma deranjeaza) i-am raspuns. Accentul a dat-o de gol ca nu este britanica, insa nu am vrut sa o intreb de la inceput din ce tara e. Continuam cu discutii banale despre vreme, oras, facultate. Aflu ca si ea doar ce incepuse facultatea si ca nu cunostea pe nimeni prin Anglia. Se mutase de curand, exact ca si mine. Pana sa o intreb eu din ce tara este, ma intreaba ea:

„Are you from England?” (esti din Anglia?)

„No, I’m from Romania” (nu, sunt din Romania), i-am raspuns. Observ ca este foarte socata de raspuns si chiar incepusem sa ma gandesc daca intr-adevar tot ce se spune despre romani este adevarat (ca nu suntem vazuti bine deloc de catre straini). Incepe sa rada atat de tare incat intorc 2-3 oameni capul spre noi.

„Vai, nu-mi vine sa cred! Si eu sunt tot din Romania” a raspuns ea. Dupa aproximativ 10-15 minute de discutii in engleza puteam sa vorbim in sfarsit in romana. Era vizibil fericita si entuziasmata sa intalneasca pe cineva din tara. Imi povesteste ca nu ii place unde sta, dar nu are ce face pentru ca deja platise chiria pe un an. In plus, nici nu prea se acomodase, desi ajunsese de 2 saptamani in Anglia. Surprinzator, eram amandoi la acelasi curs si locuiam la 2 minute unul de celalalt. Nu era trecut de ora 1 si ploaia aproape se oprise, asa ca am plecat amandoi prin oras, la o cafea. Am stat vreo 6 ore, am baut o ciocolata calda, am vizitat centrul orasului, magazine, ceva cumparaturi. Facusem cunostinta cu 2-3 ore in urma, dar deja ne intelegeam foarte bine si aveam fix aceleasi scopuri in viata. Parca ne stiam de cativa ani. O conduc acasa, ii cer numarul de telefon si stabilim sa ne intalnim a doua zi dimineata ca sa ne interesam de job-uri part-time.

A doua zi dimineata ne intalnim in fata casei ei si plecam pe jos spre centru. Intram in primul internet cafe pe care il vedem ca sa printam CV-urile de pe stick. Locul era putin deprimant si inauntru erau doar indieni, o scena parca desprinsa din filmele americane. Ziua s-a scurs rapid, reusisem sa impartim 2-3 CV-uri fiecare, sa mancam si bineinteles sa mai aruncam cate un ochi prin magazine (mai mult ea). Plecasem de acasa pe la 10 dimineata si ajunsesem inapoi, fiecare la casa lui, cam pe la 6. Pe la 9.30 seara ne hotaram sa iesim intr-un pub la un pahar de vin si o mancare traditionala. Era vineri seara si urma sa ajungem pe la 11 in pub. Ca un roman adevarat, am sunat sa rezerv o masa pentru ora respectiva, insa mi-au spus ca localul se inchide la 11.45, deci nu avea rost sa mergem, iar atmosfera de club nu era chiar pe placul nostru. Eram putin dezamagit ca dupa cate povesti auzisem despre petrecerile englezilor, nu puteam sa iesim nicaieri in afara de club dupa 10 seara. Am luat cele mai bune doua sticle de vin de la supermarket, niste mancare congelata si ne-am intalnit la mine acasa. Inca locuiam singur intr-o casa cu 4 dormitoare plus un living mare. Seara a decurs mai bine decat ma asteptam: am baut, am povestit, am ras si am dormit. De fapt, cam 7 zile la rand am impartit acelasi pat. Nu cred ca dragostea la prima vedere este ceva spectaculos. Daca iti doresti o relatie si intalnesti pe cineva de care iti place si aveti interese comune nu vad de ce nu ati forma un cuplu, mai ales in situatia in care trebuie sa te muti intr-un loc nou, tara sau oras, si nu stii pe nimeni. In acel moment ai nevoie de cineva care sa-ti dea putina incredere si stabilitate. Chiar daca nu am planuit niciodata o relatie foarte serioasa care sa duca la lucruri precum copii sau casatorie.

Urmatoarele zile nu au fost spectaculoase, aveam 2 colegi de casa foarte la locul lor, relatia cu Andreea mergea bine, aveam internet acasa, reusisem sa merg la interviu pentru o foaie care sa aprobe ca am dreptul sa lucrez legal si sa ma inregistreze pentru taxe (National Insurance Number – NINo). Interviul aparent a fost doar o formalitate, o programare telefonica si apoi a trebuit sa merg la un birou cu un act de identitate. Prima saptamana la facultate a decurs mai bine decat ma asteptam. Mi-am facut prieteni noi, am cunoscut profesorii si modul de predare. Aveam 12 ore pe saptamana, 6 seminarii obligatorii si 6 cursuri care teoretic erau obligatorii, insa nu se puneau absente. Tot atunci am aflat ca studentii isi striga profesorii pe numele lor mic, nu trebuie sa ceri voie afara, doar te ridici si iesi (si nu, nimeni nu se uita urat la tine cand faci asta si nici nu te intreaba unde mergi), nu primesti note decat pe proiecte si examene, iar anul se termina pe 1 aprilie si primele examene le aveam in mai. Totul era perfect, un sistem pe placul meu, un sistem care iti ofera o oarecare libertate si care nu iti controleaza viata in totalitate pana la 23-24 de ani.

Aveam o relatie cat de cat stabila, prieteni, colegi de casa, totul mergea mult mai bine decat planuisem. Urmatoarea luna am continuat sa imi caut job si sa merg la facultate. Lucrurile nu erau perfecte, insa pentru inceput eram multumit.

Revin imediat.

Uite si melodia bonus pentru ca ai citit pana aici:

 

 

 

M-am decis sa studiez in Anglia inca din clasa a9-a si chiar daca nu am invatat prea mult in liceu am reusit sa ajung aici in 2014. Am avut cam 9 media in liceu (chiar daca nu conteaza deloc), iar la bac nu am reusit sa iau decat 8. Am plecat din tara fara sa stiu ce ma asteapta, fara sa am prieteni pe aici, dar am plecat. Aveam 19 ani cand am pornit entuziasmat spre aeroport. Vorbisem cu o fata din Craiova pe facebook si s-a oferit sa ma ajute cu o camera de inchiriat chiar daca nu ne cunosteam.

Cand am ajuns acolo nu imi raspundea la telefon si nici la mesaje pe facebook. Am spus ca am timp de o cafea si o tigara pana reuseste ea sa ma sune inapoi, cine stie, poate era ocupata, desi stia ora la care aterizez. Aveam doua geamantane la mine, deci nu puteam sa ma plimb prin oras, asa ca m-am asezat la primul local pe care l-am vazut – Costa – si am asteptat. O ora. Doua ore. Trei. Deja ma gandeam ce e de facut. Era 4 dupa-amiaza si eu nu aveam unde sa dorm. Am inceput sa caut anunturi si sa sun. Imi aduc aminte ca abia le intelegeam accentul in prima zi, dar cumva reuseam sa comunic. Toate camerele erau deja ocupate sau disponibile peste 7 zile. Exact atunci am primit un mesaj „buna. scuze, sunt putin ocupata si nu pot sa vorbesc. Sunt in Londra”. Super, Londra, adica la aproximativ 2 ore distanta, dar de ce nu mi-a spus nimic de camera? O sun din nou, dar nu raspunde. Era aproximativ 6 seara si deja incepusem sa ma interesez de hotel. 70 de lire pe noapte cea mai ieftina camera disponibila. Planul era sa stau o noapte la hotel si a doua zi sa-mi caut cazare. Eram nervos, obosit, stresat, dar nu aveam alta solutie.

A doua zi m-am trezit devreme si la 9 dimineata am plecat sa caut camera. M-am plimbat aproape 3 ore fara sa gasesc ceva, apoi am fugit la hotel ca sa-mi iau bagajele pentru ca trebuia sa eliberez camera si nu voiam sa mai platesc inca 70 de lire. M-am intors in oras si am luat toate strazile la rand, unde vedeam afis in geam sunam. In final am reusit sa inchiriez o camera pe internet, desi parea putin ciudat pentru ca mi-a spus sa ii pun banii la banca si apoi imi trimite cheia prin cineva, totul a fost perfect. Am platit fara sa vad casa, decat 2-3 poze care aratau decent. M-am intalnit cu un prieten de-al proprietarului in centrul orasului, am luat cheia si apoi am plecat  singur spre casa.

Am ajuns in fata casei nr. 37 (asa cum mi se spusese in mesaj) si mi se parea putin ciudat ca erau masini parcate in fata si luminile aprinse in toata casa, deoarece proprietarul imi spusese ca nu locuieste nimeni si sunt 4 dormitoare disponibile. Am ciocanit si am intrebat daca sunt camere de inchiriat. Spre dezamagirea mea am aflat ca nu inchiriaza nimeni camere in casa si nimeni nu auzise de Scott (numele proprietarului de pe net). Am luat imediat telefonul si l-am sunat, dar.. nu a raspuns.. Era 9 seara si eu stateam pe o bordura cu doua valize langa mine si fara cazare. Dupa 20 de minute il mai sun o data in timp ce mergeam spre statia de autobuz (nu stiam unde vreau sa ajung). „Hello?!” Nu mi-a venit sa cred ca a raspuns. Stiu ce inseamna sa respecti pe cineva, dar in momentul ala eram prea obosit, nervos si flamand ca sa mai vorbesc frumos. Ii spun ca am fost la adresa pe care mi-a trimis-o in mesaj si nu inchiriaza nimeni camere. Parea putin socat si dezorientat, imi spune ca acolo este sigur casa lui, strada „x”, numarul 27. Numarul 27?! Am verificat repede mesajele pe telefon si scria 37, adresa unde fusesem cu 30 de minute in urma. Isi cere politicos scuze pentru greseala si ma asigura ca acolo chiar este casa lui.

Numarul 27. Doua case parasite lipite una de cealalta. Usa se deschide cu un scartait ingrozitor si ma lovesc rapid de o panza de paianjen. Reusesc sa imi tin respiratia din cauza mirosului oribil din hol si aprind un bec. Parterul arata oarecum decent, o casa de studenti, asa cum scria si in anunt. Un hol mic, o baie foarte mica, o bucatarie medie si un living cu doua canapele, o masa, 4 scaune si un televizor foarte mic si foarte vechi. Nu pot sa spun ca am fost dezamagit, poate din cauza faptului ca eram foarte fericit ca am unde sa stau. La etaj erau 4 dormitoare foarte mici – un pat single, un sifonier pentru copii de la Ikea, un birou si un scaun foarte incomod. Am incercat sa aleg cel mai bun dormitor, dar oricum toate aveau cate un defect major, asa ca am ales unul in care nu se inchidea bine geamul („o sa pornesc centrala, trag perdeaua asta groasa si poate nu intra frigul”). Aveam 15 minute sa fug pana la magazin ca sa imi iau de mancare. Am luat niste conserve, oua, ceva congelat, bere si tigari. Am pus niste mancare in cuptor si am iesit in gradina cu o bere, pachetul de tigari si m-am uitat la stele. Imi amintesc ca era senin afara si cerul sclipea de la stele. Am dat noroc singur si m-am pierdut putin in peisaj, gandindu-ma la ce vreau sa fac. A fost prima mea schimbare serioasa in viata, stiam ca acolo trebuie sa fie noua mea casa si sa ma descurc singur. Stiam ca nu o sa fie usor, mai ales ca toata viata traisem cu parintii si inconjurat de prieteni buni tot timpul. Pentru o perioada stiam ca nu o sa mai am pe cine sa sun cand vreau sa fumez o tigara sau sa beau o bere in fata blocului. Nu traiam visul „britanic”, nu aveam bani, nu aveam prieteni deloc, nu aveam internet, dar eram acolo de 2 zile, imi gasisem chirie, aveam toata casa la dispozitie si toata viata inainte, deci se poate spune ca eram fericit si entuziasmat.

Mancarea din prima seara a fost probabil cea mai oribila „chestie” pe care am gustat-o vreodata. Am realizat ca in casa inca e frig, deci centrala setata pe 22 de grade nu a pornit, probabil ca nu merge. Nici nu-mi fac sperante sa am apa calda la baie, asa ca ma intind in pat, ma invelesc cu un prosop, pun capul pe un hanorac si adorm.

Revin imediat.

Daca ai citit pana aici, meriti o melodie bonus:

2015-16

Am publicat primul articol in 2008, cand eram mic si naiv (sau prost). Acum sunt mare. L-am descoperit azi din intamplare, cand cautam ceva pe o adresa de mail foarte veche si am vazut ca inca mai citesc vreo 500 de oameni pe luna (in medie) unele articole. Chiar daca nu o sa citeasca nimeni asta, poate o sa imi aduc aminte iar peste vreo 8-10 ani de blog.

Sunt Stefan, am aproape 21 de ani si sunt student in anul 2 in Anglia. Nu prea am mult timp liber, asa ca o sa scriu cand pot si cand am chef. Daca ai vreo intrebare despre Anglia, studii, viata de aici sau orice altceva lasa un comentariu sau contacteaza-ma. Probabil ca o sa raman fara subiecte foarte repede, deci o sa mai povestesc una-alta, ceva plictisitor, ce-mi vine in minte. Asa ca mai bine intreaba-ma ceva cat mai poti. Ma gandesc sa-i schimb tema (adica fundalul) si numele pe un domeniu .ro, dar nu prea am timp momentan.

Domenii de interes: ceva afaceri (online si offline), bani, antreprenoriat, calatorii, povesti, prieteni, facultate, proiecte – asta asa ca sa stii la ce sa te astepti de la blog.

p.s. ignora articolele vechi, eram si eu mic

Revin imediat.

Filmul „Închisoarea îngerilor” sau „The Shawshank Redemption” a fost lansat pe 14 octombrie 1994 şi ocupă prima poziţie în top 250 imdb.

Andy Dufresne , (Tim Robbins) un tânăr bancher,a cărui viaţă i se schimbă tragic,fiind condamnat pentru uciderea soţiei şi a amantului acesteia.Ajuns în închisoare pe nedrept,Andy îşi face un prieten,Ellis Boyd (Morgan Freeman) care îl învaţă cum să scape de toate problemele şi îl ajută …..

Video  —  Posted: 31 Decembrie 2012 in Uncategorized

Renault in primul razboi mondial

Posted: 17 Februarie 2009 in Uncategorized

M-am gandit sa mai pun ceva interesant pe blog si anume despre cazul uzinei Renault in timpul primului razboi mondial.

In anul 1913,compania Renault a produs:

1484 automobile;
174 camioane;
0 tancuri
0 motoare de avion;
In acest an (1913) suprafata uzinelor Renault a fost de 11.5 ha.

In anul 1918,compania Renault a produs:

553 automobile
1793 camioane
750 tancuri
5000 motoare de avion
In acest an suprafata uzinelor Renault a fost de 34 ha.

***Pe mine chiar m-a impresionat aceasta diferenta de productie in doar 5 ani.***
Ce parere ai despre acest articol?

Functiile telefonului mobil

Posted: 6 Februarie 2009 in Uncategorized

Te-ai intrebat vreodata daca exista unele functii ale telefonului mobil de care nu stiai?Daca da,uite raspunsul:

1. Apelul de urgenta este 112 peste tot in lume.Acest numar poate fi apelat si daca ai tastele blocate.
Incearca!

2.. Ti-ai inchis cheile in masina si esti departe de casa, unde-ti tii cheile de rezerva? Daca este cineva acasa, cu telefon mobil, suna-l si roaga-l sa tina cheile aproape de telefonul lui. Tu apropie telefonul tau la 20 cm de usa masinii. Persoana de acasa apasa pe telecomanda cheii
de rezerva si ti se vor deschide usile.
Functioneaza si cu usa portbagajului. Incearca!

3.Ti s-a descarcat mobilul? Orice mobil are o incarcare de rezerva in baterie, care se activeaza la combinatia *3370# si iti asigura o incarcatura de rezerva de 50%.
Cand iti pui telefonul la incarcat, se incarca si rezerva,putand s-o folosesti si alta data.

Stiati de aceste functii?

Tupac Shakur

Posted: 23 Ianuarie 2009 in Uncategorized

Conform declaratiei lui Snoop Dog,Tupac Shakur a fost omorat de Suge Knight.Suge Knight este omul care,conducea in momentul in care Tupac a fost ucis.
Pe 7 septembrie 1996,Tupac a fost ucis in mod misterios.Prietenii lui Tupac sunt siguri ca acesta a fost omorat de catre Suge Knight. (<–Pe Suge Knight il puteti vedea in acest clip,in minutul 1.20).O ruda de-a lui Tupac,intr-un interviu declara ca in poza facuta inaintea de moartea sa (poza in care era in masina alaturi de Suge Knight),Tupac nu avea nici o figura pe fata.Era neutru si stia ca ceva se va intampla.
Deasemenea,Tupac (sau un om care seamana foarte bine cu el)apare in numeroasele clipuri de pe youtube.Aceste clipuri au fost puse de niste oameni care sustin ca l-au vazut in viata,dupa anul 2000.
Poate ca traieste,poate ca a fost ucis.Daca chiar traieste,poate se va arata intr-o buna zi.Pana atunci odihneasca-se in pace
***Ce parere aveti despre acest articol?Credeti ca tupac traieste?***

Istoria firmei Adidas

Posted: 5 Ianuarie 2009 in Uncategorized

*UPDATE 2016*: nici nu mai stiam de blog-ul asta (publicat aparent in 2008, cand eram „tanar”). Da un click pe home page ca o sa mai postez din cand in cand despre viata de student in Anglia si alte chestii plictisitoare.

Reclama si istoricul de la adidas este foarte tare , mie-mi place desi nu au adoptat nici o alta vedeta sport sau imagine istorica de dat gol intr-o poarta “super” metalica formata din lanturi , simplismul ei este foarte original.
“adidas” a apărut in 1949, iar numele vine chiar de la fondatorul ei, Adi Dessler. ”adidas “este la momentul actual al doilea mare producator de vestimentaţie sportivă. Ce este interesant este ca in lumea vestimentara sportiva fratele sau Rudolf Dassler este fondatorul – Puma, pe care a botezat-o cu porecla lui .

“adidas” si Puma sunt unele dintre cele mai renumite brand-uri din lume. Insa niciunul dintre ele n-ar fi existat daca intr-un micut sat din Germania nu s-ar fi iscat o rivalitate de moarte intre doi frati.
Certurile constante au culminat pe la jumatatea anilor ‘40 cu parasirea afacerii de catre Rudolf. Acesta s-a mutat peste rau si si-a deschis propria firma de incaltaminte sport, devenind rivalul declarat al lui Adi. Compania lui Adi a luat numele de adidas iar in 1948 Rudolf si-a inregistrat noua sa fabrica cu numele de Puma.

In scurt timp adidas a devenit o afecere mult mai mare si profitabila decat Puma. Una dintre marile greseli pe care le-a facut Rudolf a fost sa se certe cu antrenorul echipei de fotbal germane. Acest lucru i-a permis lui adidas sa sponsorizeze Germania in World Cup din 1954, cand, spre uimirea tuturor, Germania de Vest a batut Ungaria. Adi Dassler a aparut imediat in toate ziarele, iar pantofii sai sport se vedeau in picioarele jucatorilor germani in toata lumea. Din acel moment Adi a inceput sa primeasca scrisori din intreaga lume de la persoane care vroiau sa vanda pantofii adidas in tarile lor. Oricat de bine facuti erau pantofii Puma, a fost nevoie de multi ani sa intre pe piata internationala si sa ajunga din urma pe adidas.

Modul in care adidas a ajuns o companie intrenationala este strans legat de transformarea sportului intr-o afacere internationala. “adidas” a jucat un rol extrem de important in cresterea industriei sportive. Cand adidas a inceput sa se afirme international, sportul nu era o activitate zilnica. Europenii il vedeau ca pe o activitate frivola si dadeau importanta doar catorva sporturi, in special gimnasticii si fotbalului, acestea fiind practicate doar de catre profesionisti. Astfel, adidas a fost prezent inca de la inceput, facand parte din procesul de aducere a sportului in viata de zi cu zi, ca sa nu mai spunem ca incaltamintea sport o purtam astazi mai tot timpul, de la birou si pana la cumparaturi.

Fascinant este si cum Horst (fiul lui Adi) a inceput sa vanda evenimente sportive ca modalitate de a-si promova produsele. El a vandut sportul in sine, nu doar echipament sportiv. A incheiat contracte cu federatii sportive, cu comitetul Olimpic si s-a implicat in promovarea si vanzarea World Cup catre sponsori.

Astazi doar un membru al familiei se mai implica in cele doua afaceri. Frank Dassler, nepotul lui Rudolf Dassler, a fost directorul Puma USA si acum a facut o miscare istorica, devenind directorul departamentului extern pentru adidas. Ceilalti membri ai familiei nu au mai vrut sa aiba de a face cu cele doua companii, saturandu-se de disputele constante dintre cele doua familii.

“adidas” este a doua companie producatoare de echipament sportiv din lume, detinand si Reebok. Puma a fost cumparata de catre conglomeratul francez PPR, care detine si Gucci. Asa ca viitorul suna bine pentru ambele companii.

Astfel, atat Puma cat si adidas au reusit sa ramana lidere pe piata deoarece produsele lor sunt extrem de calitative. Insa este clar ca cele doua companii nu s-ar afla astazi pe aceste pozitii daca nu ar fi fost stimulate de rivalitatea dintre ele.

Inventiile lumii

Posted: 13 Decembrie 2008 in Uncategorized

1.In anul 1862 Richard Gatling a inventat mitraliera.
2.In anul 1866 Alfred Nobel a inventat dinamita.
3.In anul 1876 Lawson a inventat bicicleta.
4.In anul 1876 Alexander Graham Bell a inventat telefonul
5.In anul 1879 Thomas Edison a inventat becul electric.
6.In anul 1885 Gottlied Daimler si Karl Benz au inventat automobilul.

Stiati?